Pesterile din Banat - Un loc ideal pentru comori si legende

     Povestile cu comori au o raspandire larga in zonele locuite de oameni saraci. Judetul Caras-Severin este locul unde exista cea mai mare densitate de naratiuni de acest gen pe metrul patrat. Se vorbeste despre ele in soapta si nu cu oricine. Exista semne, care se transmit de la un initiat la altul, intalniri periodice secrete, harti, datand majoritatea de prin secolele XVII sau XVIII, care costa averi, si marturii culese personal de la batranii care au apucat alte epoci.
     Comorile, se spune, sunt ascunse, de obicei, prin pesteri. Daca sunt ascunse obiecte de aur sau argint, apa care trece peste ele este mai curata si mai buna de baut. Oricum, nu fiecaruia ii este scris sa descopere o comoara, drept pentru care cel care are noroc este scutit de efectele blestemelor care, se spune, pazesc fiecare dintre comorile ascunse. Istoricii seriosi privesc cu suspiciune povestile de acest gen, considerandu-le naratiuni populare: Banatul de Munte a fost stapanit, peste 2.000 de ani, de diferite imperii. Iar inaintea lor, izvoare istorice celebre mentioneaza ca romanii ar fi carat din Dacia cucerita 160 de tone de aur si 300 de tone de argint; cea mai mare parte ar fi reusit sa ajunga la Roma, ca restul, se presupune, s-ar fi pierdut pe drum, fiind ingropat in locuri ferite, dar cei care au ascuns pretiosul metal nu au mai apucat sa se si foloseasca de el. Povestilor vechi li se adauga cele de data mai recenta, majoritatea de dupa 1947, an in care comunistii au inchis toate exploatarile aurifere particulare din Romania si de cand s-a interzis detinerea in proprietate a aurului. Multi bogati ai vremurilor de atunci, se spune, ar fi preferat sa-si ingroape comorile decat sa fie prinsi cu ele de autoritatile care abia asteptau sa le confiste. Dincolo de povesti, ceva adevar exista. In vara acestui an, Asociatia cautatorilor de comori si tezaure din Romania, cu sediul in Resita, a donat Muzeului Judetean de Etnografie al Regimentului de Granita din Caransebes 140 de monede dacice si romane descoperite pe teritoriul judetului Caras-Severin. Ascunsele tezaure din aur si pietre pretioase mai asteapta inca sa fie descoperite, dar cautatorii sunt departe de momentul renuntarii, fara sa se lase speriati de povestile mortilor suspecte ale altor cautatori pe care, se spune, i-ar fi ucis vrajile care pazesc tezaurele ascunse.

        Semne si reguli

     Majoritatea celor care se presupune ca au ingropat comori au avut nevoie de semne pentru a recunoaste ascunzisurile. Regula de baza spune ca pentru fiecare comoara ingropata exista o troita la care s-a rostit un blestem "de legare". Se mai spune ca banii ascunsi joaca deasupra pamantului in noaptea de Sfantul Gheorghe, dupa unele surse, sau in cea de Dragaica, dupa altele, cand pot fi vazute si lumini sau flacari deasupra comorilor. Numai cine vede aceste lumini are sansa sa descopere comoara. Cine vede jucand banii are toate sansele sa moara daca nu este cel "ursit" sa ii dezgroape.

       Topul comorilor carasene
     Cea mai importanta dintre comorile care se presupune ca exista ascunse prin pesterile judetului Caras-Severin este cea reprezentata de tezaurul fostului domnitor Constantin Brancoveanu. Se spune ca aceasta si-ar fi ascuns pe aceste meleaguri intreaga avutie inainte de a cadea in mainile turcilor. Intreaga avere ar fi ascunsa in 12 lazi. Ce s-ar putea afla in aceste lazi tine de fantezie, pentru ca in ultimii sai ani de domnie despre Brancoveanu se spunea ca ar fi fost unul dintre cei mai bogati oameni din Europa. La fel de celebra este si comoara care contine tezaurul printului Milos Obrenovic (mort la 1860). Acesta ar fi furat tezaurul Serbiei si l-ar fi ascuns intr-o pestera de pe Valea Cernei. Toti oamenii care l-au ajutat sa transporte si sa ingroape comoara - 300 la numar - au murit otraviti, fiind ingropati, potrivit legendelor, la intrarea in pestera, pentru ca spiritele lor sa apere tezaurul ascuns. Se spune ca si Securitatea ar fi cautat acest tezaur, dar a renuntat dupa ce au murit suspect in timpul cautarilor cativa militari. Semnele dupa care, spun cautatorii, poate fi descoperit tezaurul sarbesc ar fi o piatra patrata amplasata la gura pesterii, pe care se afla incrustat un snop de grau si un sarpe. La mare pret sunt si legendele despre presupusa comoara a imparatesei Maria Tereza, care ar fi ascuns intr-o pestera din Banatul de munte o uriasa cantitate de argint, lucru care ar fi facut ca apa care izvoraste din acea pestera sa fie plata. Se vorbeste si despre comorile neamului Basarab, din care staretul Hicodim, el insusi descendent al familiei, ar fi luat o parte pentru a construi manastirea de la Tismana, iar restul comorii l-ar fi ascuns intr-o pestera din locurile prin care trece astazi limita dintre judetele Mehedinti si Caras-Severin. Un loc extrem de frecventat este si Muntele Baii, la trecerea spre Herculane, unde se spune ca se afla ascunsa alta comoara. Despre originile ei astazi nu se mai stie nimic. Se vorbeste despre parti ale fostului tezaur al lui Decebal, pe care regele dac l-ar fi impartit inainte de a-l ascunde prin pesteri, iar romanii nu au reusit, prin tradare, sa descopere decat o parte din el. Chiar si asa, partea luata de romani s-ar fi ridicat la 165 de tone de aur si 340 de tone de argint, care ar fi luat drumul Imperiului.
      Cu gandul la ele, multi cautatori spera si astazi ca vor da lovitura vietii lor...

Mistere nedescifrate

     Undeva, pe la jumătatea distanţei dintre Rîmnicu Vîlcea şi Târgu Jiu, se află comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii se intră în Cheile Olteţului,  chei care-i despart de Munţii Parâng, un loc care ascunde multe secrete. Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona“Triunghiul Bermudelor din Oltenia”. Lucrurile petrecute aici de-a lungul timpului sunt cel puţin ciudate: dispariţii de vite de sub chiar privirea văcarilor lor, de oi sub ochii ciobanilor sau, la un ospăţ de nuntă, când mâncarea şi băutura s-a volatilizat de pe mese, înnebunind pur şi simplu, nuntaşii…
Denumirea localităţii, toponimie românească cu rezonanţă particulară, a dat naştere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povragă sau polovragă, folosită ca medicament; alţii au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasă (Ghenadie Enăceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alţii au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoţeanu). Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viaţa strămoşilor noştri. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerând că se trage din existenţa unei câmpii “Poleo” unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor… Ce ştiau dacii şi noi nu ştim?! Greu de spus…
Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, este semnificativ. Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambelii versanţi ai Carpaţilor. Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Aici, mai mult ca oriunde, s-au preluat tradiţii precreştine…
Mistere… Despre toate acestea, dar şi despre existenţa unor coridoare pe întreaga zonă a munţilor Carpaţi, dar şi pe sub Dunăre sau Bucureşti, despre pământul viu se aude din ce în ce mai des. Totuşi sunt multe mistere neelucidate, fie pentru că nu s-a vorbit, considerându-se, probabil, că impactul informaţiei asupra oamenilor ar fi prea mare, fie pentru că încă nu îşi pot afla dezlegarea… Sau printr-o “conspiraţie a tăcerii”!

           Coridoarele secrete?!

     "Pestera lui Zamolxe" (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă. Se mai spune ca omul-zeu Zamolxis trecea prin galeriile secrete direct la Sarmisegetuza. Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare , fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân. Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci. Sau altceva?!Vizitând peştera, se ajunge în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge. Urmează apoi locul unde călugărul Pahomie, care a sălăşuit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Mai sunt şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” continuă să cadă. Desigur, trebuie menţionată tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. “Turişti” cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate. Şi nu s-au mai întors! Se spune că blestemul lui Zamolxis păzeşte comorile dacice ascunse aici… Şi locul nu este singular… Despre blestemele care se abat asupra celor care găsesc comori, se ştie…. Dar cum “acţionează” blestemul în contextul acesta? Încă nimeni nu poate spune!
          Necopolele de uriaşi
    Cea mai uimitoare descoperire din România, necropola de uriaşi de la Argedava – Popeşti-Novaci, este şi cea mai tăinuită. Este vorba de scheletele roz (ca în urma unei iradieri) a 80 de uriaşi, apreciaţi de localnici ca având o înălţime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii. Necropola a fost pomenită pentru prima oară în 2003, la Congresul III de Dacologie, de către profesorul de istorie şi filosofie, Gheorghe Bardan Raine, şi cercetătorul Gheorghe Şerbana. O probă accesibilă a acestor descoperiri este doar caseta video înregistrată la congres. În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Nu s-au continuat cercetările. Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi. La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat. Acelaşi tip de schelete s-au găsit în reţeaua de peşteri din Colorado… Aşadar, Argedava -Valea Morţii, Polovragi – situri arheologice descoperite în România şi dincolo de Ocean, în Deşertul Colorado, sunt învăluite într-un mister ce durează de cel puţin 60 de ani. Schelete de uriaşi, artefacte ciudate, aparţinând unei civilizaţii necunoscute, simboluri mistice, confiscate de lumea ştiinţifică şi învăluite în tăcere. Într-o emisiune TV, generalul Emil Străinu confirmă existenţa acestor descoperiri, precum şi existenţa uriaşilor în arealul respectiv…
     Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituită grafic “Obeliscul de la Polovragi” – considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”. Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului.
              Bucureştiul de acum 2300 de ani

     S-a vorbit adesea despre pericolele existente sub capitală, despre lacul subteran, despre acumulările de gaze… Cu toate acestea, există o şansă care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştilor. Şi nu este vorba despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă. Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:
“Aduceţi-vă aminte că istoria spune că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi, să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje şi oameni. Deci, cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi o găleată rudimentară?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru ca Bucurestes, în anii 292 î. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaeţiei (Geţiei), condusă în acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii”.
     Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucurestii de o eventuală explozie, gazele acumulate în adânduri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.
     “Se mai întâmplă ca uneori, o punga mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, de ameţeli  sau au o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nici o boală pe sistem nervos sau de nici o oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum doar nu o să vreţi să se anunţe la televizor că oraşul Bucureşti este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”.
     Subteranele salvatoare Numai că blestemul care a căzut pe neamul geţilor s-a transmis şi către noi, urmaşii lor. Pentru că ceea ce a salvat până acum capitala  poate aduce distrugerea ei de acum înainte. Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa sau măcar unele zone ale acestuia, întrucit a ajuns să semene cu un şvaiţer uriaş.
“Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, sunt de părere specialiştii. “Pentru că prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a securităţii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştilor s-a năruit. Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenţi”.
           Pamantul viu de sub Capitala

     Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi Tunel–metrouaminteşte cu groaza nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.
“Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu  mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică”. Ioanid susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă o exista. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior”.
Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare terminat cu o secure cu două tăişuri. “Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător… Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unui am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ: <Nu-l lăsa Mircică să mă ia, aoleo maicuţa mea, ai milă de mine…>. Eu sunt singurul care am scapat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier”.
           Refugiul ultimilor zei ai dacilor
     Legendele străvechi vorbesc despre o răscoala a uriaşilor şi a titanilor împotriva stăpânului de atunci al Pământului, respectiv Zeus. Răsculaţii au învins, în primă fază, dar zeii au fost ajutaţi de  Hercule, care i-a învins, i-a ferecat cu lanţuri grele şi i-a aruncat sub pământ. Tainiţa în care au fost azvârliţi titanii  pare să fi fost Bucureştiul, iar subteranele, se spune, au fost construite de Hefaistos, zeul din adâncuri, astfel încât niciuna să nu ducă la suprafaţă.
     Tiberiu Alexandrescu, etnolog şi folclorist, spune că legenda Minotaurului este adevarată, dar realitatea a fost deformată.“Bucurestes a fost numit aşa în urma victoriei asupra titanilor, pentru că zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic şi au construit un oraş în care oamenii să se bucure mereu şi să celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor. Numai că aici, sub Bucurestes, a fost construită, de asemenea şi cea mai crudă închisoare, ferecată cu lacăte magice: un labirint în care cei care pătrundeau nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, pentru că nu mai reuşeau să găsească drumul. Vă întrebaţi de ce oare nu le dădea prin minte să facă semne pe pereţi şi să meargă după ele? Simplu, pentru că labirintul însuşi era viu şi îşi schimba reţelele de coridoare permanent. Pământul acesta, domnilor, a fost un pământ viu dintotdeauna. De aia ţara s-a numit Geţia sau Geia, iar geţii au fost fii săi”.
     Şi tot aici, în labirintul de sub Bucurestes, Tiberiu Alexandrescu consideră că au fost închişi ultimii zei de către Apostolul Andrei, cel care i-a creştinat pe daci. “Poate o să vi se pară ciudat că un intelectual ca mine crede în zei şi în forţe nevăzute. Credeţi-mă când vă spun un lucru: cu cât ştiinţa se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem să ne punem nişte întrebări fireşti, iar răspunsurile nu le putem găsi în această lume, pe calea raţionamentului logic. Iar fenomenele din adâncul Bucureştilor sunt dincolo de orice logică şi raţiune”, încheie acesta.

Poiana Marului

    

 

      

      Plecând din Caransebeş pe DN 68, după 20 km, ajungem la Oţelu Roşu, îl depăşim şi în gara comunei Zăvoi facem la dreapta, peste calea ferată; după 12 km ajungem la barajul Măru şi după alţi 8 km pe un pitoresc drum betonat intrăm în staţiunea Poiana Mărului. Dezvoltarea zonei Poiana Mărului a început odată cu Ordonanţa de Guvern dată în 1936, cu privire la înfiinţarea celor două staţiuni, Muntele Mic şi Poiana Mărului. Interesul pentru această zonă s-a manifestat de pe vremea dacilor, găsindu-se aici numeroase vestigii, dintre care cel mai important este un altar păgân la altitudinea de 1200 m pe versantul nordic al masivului Muntele Mic. Denumită de localnici „Pietrele Scorile”, zona pare a fi fost locul de vânătoare preferat de daci. Pe traseul turistic Muntele Mic - Poiana Mărului, pe valea Scorilo, legenda spune că ar fi îngropat acolo regele dac Scorilo, tatăl lui Decebal (la Sarmizegetusa s-a descoperit celebra inscripţie „Decebalus per Scorilo”).

     Odată cu înfiinţarea oţelăriei în oraşul Oţelu Roşu (fost Ferdinand), în anul 1880, au fost colonizaţi şi atraşi spre acest oraş un număr important de muncitori. Poiana Mărului a devenit o zonă de exploatare forestieră, dar şi o zonă de recreare, aşa cum o demonstrează fostele trenuri forestiere, la care se ataşau vagoane pentru călători. Linia forestieră Zăvoi - Poiana Mărului a fost construită în 1907, iar din 1937 a circulat un automotor cu remorcă (asemănător cu un tramvai). Primele spaţii de cazare au fost Vila „Aca de Barbu”, aparţinând unei familii italiene şi Vila Bistra, construită de timişoreni, în aceeaşi perioadă când pe Muntele Mic au început primele construcţii.

 

    

  

  




     




      Pe vremuri, aici a existat şi un sanatoriu al bolnavilor de tuberculoză. „Staţiunea climaterică Poiana Mărului”, aşa cum a fost numită după cel de-al II-lea Război Mondial, cu noi posibilităţi de extindere odată cu finalizarea lucrărilor hidrotehnice de pe Bistra Mărului, a cunoscut o dezvoltare maximă odată cu construirea şi darea în folosinţă a hotelului „Scorilo”. Hotelul a funcţionat din anul 1977 până în 1997. A avut aceeaşi soartă ca şi hotelul Sebeş de pe Muntele Mic. Are o capacitate maximă de 412 locuri de cazare în 72 de camere. Un moment important în dezvoltarea turistică a staţiunii a fost începerea barajului de anrocamente Măru. Actualmente acumularea de apă existentă reprezintă o atracţie a staţiunii. Depunerile în baraj au început în anul 1984 şi s-au terminat în anul 1992, când s-a ajuns la înălţimea de 125 m. Odată cu această construcţie s-a modificat şi drumul de acces în staţiune, amenajându-se un nou drum care trece pe deasupra barajului şi continuă pe malul sud-vestic al lacului, vechiul drum fiind actualmente inundat. Potenţialul hidrografic din zonă a fost valorificat încă din anul 1930, când s-a construit o centrală electrică - aducţiunea de apă fiind construită din doage de butoi. Acum aducţiunea principală Măru - Ruieni, cu un diametru interior betonat de 4,9 m şi o lungime totală de 9,8 km, duce apele, pe sub munte, în centrala de tip subteran de la Turnu Ruieni – centrală cu o putere de 153 MW – şi apoi le debuşează în lacul tampon Zerveşti. Ansamblul de relief cu climă, floră, faună, a favorizat apariţia staţiunii Poiana Mărului, situată într-un decor deosebit de pitoresc, dominat de păduri de conifere şi foioase, răspândite între Muntele Mic, Nedeia şi Vârful Pietrii.

     Din staţiune ni se oferă o perspectivă mai îndepărtată a munţilor Retezat şi Ţarcu. De aici pleacă mai multe trasee montane: prin Şaua Iepii (1727 m), între Masivul Bloju şi Baicu, spre Gura Apei, unde se află un mare lac de acumulare pentru hidrocentrala Râu de Mori; prin Valea Şucului, spre culmile Cuntu şi Ţarcu; pe valea pârâului Scorila, spre Muntele Mic; de la păstrăvărie, pe Culmea Nedeii, spre Vârful Nedeii. Drumul judeţean DJ 683, la cca. 4,5 km spre Muntele Mic, traversează pădurea de molid pe turbă Şucu - Olteana, arie protejată unde se pot admira plante ca angelica (plantă erbacee aromatică, a cărei rădăcină se foloseşte în farmaceutică), papucul doamnei sau smirdarul (cu flori roşietice, plăcut mirositoare) şi animale ca ursul, capra neagră, corbul sau acvila regală. Din legendele care abundă în zonă, credem tot mai mult că dacii aveau o viaţă religioasă ce se lega de munte şi de măreţia acestor înălţimi. Poiana Mărului a fost, de veacuri, locul de popas al oierilor ce urcau spre locurile de păşunat de pe aceste înălţimi, lucru ce a făcut ca locuitorii satelor ce-şi păşteau oile în zona masivului Gugu să poarte numele de gugulani („Gugulan cu car cu mere / Şi cu frumoasă muiere”, spune cântecul).

      Una dintre cele mai interesante legende ale zonei, se pare a fi aceea legată de comoara lui Scorilo. Pietrele Scorile, Cleanţul Scorilo, Cioaca (Creasta) Scorilo sunt nume vechi, încă din timpul dacilor, care au rămas şi s-au transmis peste veacuri, împreună cu credinţa că ar exista o comoară a regilor daci în această zonă. În urma unui sondaj printre ciobanii mai în vârstă, s-au desprins mai multe lucruri interesante, ce duc la o cunoaştere a locului din multe puncte de vedere. Ei spun că, în stânca lui Scorilo, cu un perete drept, se găseşte, undeva în centru, la o distanţă de 40 m de la poale şi 40 m de la culme, o peşteră unde este ascunsă o comoară. Locul ar fi marcat de prima rază de soare ce-şi trimite lumina peste creasta numită Buza Nedeii şi cade pe mijlocul peretelui, la răsăritul soarelui, în ziua de 21 iunie, ziua solstiţiului de vară. Acest lucru este destul de greu de acceptat. Într-o stâncă formată din şisturi cristaline, peşterile naturale nu se pot forma. Printr-o cercetare mai amănunţită a stâncii, nu a fost găsită decât o încăpere laterală ce pare că a fost săpată în stâncă, ca un adăpost pentru ciobanii ce urcau spre Muntele Mic. În urma unor observaţii amănunţite ale locului indicat, se poate vedea un fel de copertină, ca o adâncitură. Pentru elucidarea acestei legende, pot fi efectuate cercetări amănunţite ale acestui perete din stânca lui Scorilo. În general, ciobanii nu doresc să vorbească despre această zonă, considerând zona, o zonă tabu, zonă sacră. Acum, în urma descoperirilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ştim că a existat un rege dac cu numele Scorilo, iar numele lui s-a păstrat în zonă fără a fi schimbat.

     Daca eşti turist cazat în Poiana Mărului sau chiar căutător de comori, dacă eşti bun de mers, nu se poate ca din staţiune să nu-ţi doreşti să vezi Vârful Gugu, despre care se spune că ar fi chiar Muntele Kogaion, muntele sacru al marelui preot Zamolxe. Despre acest vârf se povestesc tot felul de întâmplări ciudate, mai mult, se spune că în apropierea lui Gugu nu se poate dormi din cauza presiunii care se exercită asupra călătorului, din cauza magiei, a luminilor care zboară prin atmosferă, deci a întregii atmosfere pline de mister. Nu este cazul să relatăm aici despre avioane prăbuşite sau dipariţii de stânci întregi care se spune că s-ar fi petrecut pe Gugu. Sursele istorice nu au căzut de acord asupra perioadei în care a trăit Zamolxe. Este pomenită erudiţia sa, dobândită după îndelungi călătorii, ajungând se pare până în Egipt. Întors acasă, cu atâtea cunoştinţe dobândite, se spune că marele preot Zamolxe a ordonat supuşilor săi, din poziţia sa influentă de vicerege pe care a avut-o, să îi amenajeze pentru locuit o peşteră pe un muntele Kogaion unde s-a retras în sihăstrie. Acolo se întâlnea cu regele şi preoţii şi se dicuta despre marile probleme ale dacilor. Dar, de supărare că poporul a început să nu-l mai asculte, Zamolxe a dispărut timp de patru ani. Între timp oamenii au început să-l regrete constatând dimensiunile pierderii spirituale date de absenţa lui Zamolxe, aşa se face că până la reapariţia preotului acesta a fost zeificat. Există foarte multe semne de întrebare şi o întreagă discuţie asupra localizării muntelui Kogaion. Însă, cele mai multe argumente atestă că Kogaion ar fi vârful Gugu din masivul Godeanu. De asemenea, se presupune că peştera amenajată pentru Zamolxe ar fi avut galerii încâlcite, ceea ce i-ar fi permis cu relativă uşurinţă dispariţia şi reapariţia marelui preot.

     Localitatea Poiana Mărului a fost, la început, un loc cu o casă de pădurar, mai târziu au apărut alte case, de vânători şi pescari, apoi case de agrement. În prezent, staţiunea se dezvoltă rapid, construindu-se numeroase vile de agrement, o bisericuţă şi mai multe minihoteluri.
     Pentru buna funcţionare a staţiunilor turistice Poiana Mărului şi Muntele Mic este necesară realizarea unor legături mai uşoare între acestea, prin continuarea drumului din Valea Şucului şi construcţia unei linii de telecabină. Se are în vedere accesul la domeniul schiabil Pietrele Scorile şi străpungerea din Valea Vâlsanu la Muntele Mic. Toate acestea, împreună cu hotelul, ce este în curs de renovare, creează premizele renaşterii turismului în zonă.

Taina comoarii din Mehedinti a printului sarb Milan Obrenovici

    Din cand in cand, localitatea Izverna, din judetul Mehedinti, este vizitata de turisti ciudati, inzestrati cu aparate de detectat metale, cu alte dispozitive sofisticate, cu lopeti si tarnacoape. Tezaurul Serbiei ingropat in muntii Cernei

     Nimeni nu stie daca activitatea acestor cautatori de comori da rezultate, daca a dat vreodata rezultate sau daca este o munca sterila, din care aventurierii nu se aleg decat cu o frumoasa excursie intr-o zona de un pitoresc neobisnuit. De indata ce autoritatile prind de veste cu privire la acest ciudat braconaj, vizitatorii dispar pentru o vreme si reapar dupa alta. Pelerinajul are la baza o realitate istorica. Pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, printul Serbiei Milan Obrenovici, aflat in conflict pentru putere cu fratele sau, Mihai Obrenovici, a horatat sa puna la adapost tezaurul sarb, gandind ca poate conflictul s-ar putea desfasura in defavoarea sa.Printul a trecut Dunarea cu 80 de cai care duceau tezaurul tarii, constand din monezi, lingouri, bijuterii, diamante, perle. Nimeni nu stie de ce a ales aceste meleaguri pentru depozitarea pretioasei comori, nimeni nu stie locul exact al depozitului, se stie insa ca o unitate militara a lucrat timp de trei ani, ca sa construiasca ascunzatoarea, bine aparata de eventualii jefuitori, protejata de inflitratiile apelor freatice si chiar de eventualele inflitratii de gaze. Legenda spune ca locul ales era aproape de Varful Cerna, intr-o depreseiune numita azi Valea Perilor, fiind candva plantata cu peri.

        O hotarare macabra

     Tot legenda relateaza ca galeriile au fost inzidite la amandoua capetele si ca aici a fost ascunsa cea mai mare parte din cantitatea de aur si bijuterii. Intrarea in constructie a fost blocata cu un zid gros de doi metri care, formand in acest fel un baraj in calea unui izvor, a generat un lac. Lacul exista, siluetele constructiei pot fi observate, iar aceste amanunte tind sa confirme autenticitatea legendei. Pe de alta parte, accesul la zidarie, prin lacul format, ar presupune o lucrare inginereasca nu numai complexa, dar si costisitoare. Legenda mai da un detaliu macabru: cei 300 de militari care au lucrat la executia lucrarii si, deci, cunosteau bine amplasamentul si caile de acces, au fost cu totii ucisi din dispozitia printului, ca sa nu ramana niciun martor. Un sigur paznic a scapat macelului, dar acesta, ingrozit de soarta celorlalti, s-a abtinut dela orice martirisire. Dupa cum se stie, printul Obrenovici a fost gasit inecat in lac - conditiile sunt confuze - iar asupra lui au fost identificate planuri, prea degradate, ca sa poata duce la comoara. Cand intervine Securitatea, se asterne tacerea. Se vorbeste despre o singura harta in buna stare, gasita de preotul Popescu din Zegujani, care a invistigat zona sistematic in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, a facut sapaturi si a plecat intr-o directie necunoscuta, cu un car tras de boi. Nu l-a mai vazut nimeni, iar localnicii presupun ca a reusit sa incarce o parte din comoara...Se presupune ca, daca preotul Popescu detinea comoara, ar fi fost imposibil sa nu fi dat de el Securitatea, sa nu fi preluat aurul si sa nu-l fi facut disparut pentru totdeauna pe nefericitul preot. Au fost destule asemenea cazuri, in acele vremuri. Cert este ca nici astazi cautatorii de comori n-au abandonat planurile lor, iar statul nu dispune de fonduri pentru asemenea invesititii. S-ar putea ca muntii Mehedinti sa ascunda comori nebanuite, iar legendele abunda in acest sens, nu numai in legatura cu aurul printului Obrenovici.

Pestera lui Zamolxe

    Nu e nevoie să călătoreşti prea departe, pentru ca să ai parte de mister. Trebuie doar să-ţi deschizi larg ochii. Şi sufletul… La două ore de mers cu maşina din Piteşti, prin Rîmnicu Vîlcea, puteţi ajunge în comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii, vă aşteaptă Cleile Olteţului, un loc minunat, care ascunde multe secrete.
           Remediul tuturor bolilor
     Pînă şi etimologia cuvîntului „polovragi” este misterioasă. Unii cred că este un nume geto-dacic, Polo-Vraci, care atestă aici prezenţa Marelui Preot, Marelui Înţelept, Zamolxis. Alţii se gîndesc la planta „polovragă” sau „povagră”, demult dispărută, dar despre care bătrînii mai ţin minte că era un remediu împotriva bolilor, un fel de panaceu, cunoscut încă de pe vremea sacerdoţilor-taumaturgi. În fine, iubitorii marelui Platon îşi aduc aminte că, în dialogul Charmides, Socrate povesteşte cum a învăţat de la un vraci al lui Zamolxis că trupul nu poate fi vindecat, dacă nu e tratat şi sufletul! Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, mi se pare extrem de semnificativ. Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Ce putem vedea în zonă? Un adevărat complex arheologic – pe Cheile Olteţului există celebra “Peşteră a lui Zamolxe” (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă. Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituia grafic “Obeliscul de la Polovragi” - considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”. Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului.
           Comoara ascunsă de frica lui Pasvanoglu     Străbătînd satul, drumul vă va purta către mănăstirea Polovragi. O frumoasă poartă de lemn vă va binecuvînta, cu litere săpate meşteşugit de lemnarii zonei. Ajungeţi apoi în curtea Mănăstirii. Recentele cercetari istorice stabilesc vechimea aşezămîntului în jurul anului 1505, ctitori fiind Radu Comisul şi Pătru Spătaru, fiii marelui boier Danciu Zamona, menţionaţi într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tînăr. În 1643, Danciu Pîrîianu construieşte biserica actuală, cu ajutorul domnitorului Matei Basarab. Domnitorul Constantin Brâncoveanu o va face metoc al Mănăstirii Hurez, iar austriecii se vor bucura de fortificaţiile sale, generalul Stainville alegînd-o drept reşedinţă şi încartiruind aici un batalion de soldaţi (1718 – 1739). Bătrînele ziduri vor avea parte şi de vremuri tulburi – la 1802, bandiţii lui Pasvanoglu, Paşa de Vidin, vor prăda mănăstirea, iar călugării vor ascunde odoarele în apa Olteţului, comoară care nu va mai fi găsită niciodată.
     În mijlocul fortificaţiilor, biserica Mănăstirii, cu hramul „adormirea Maicii Domnului”, ne atrage atenţia prin planul ei treflat, în stil bizantin, cu abside laterale. Turla este poligonală, cu firide largi şi ornamentate. Opt coloane susţin pridvorul, în stil brîncovenesc, unde veţi găsi şi lespedea funerară a sorei ctitorului. Fresca, bine păstrată, de inspiraţie bizantină, datează de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, fiind realizată, după toate probabilităţile, de primii meşteri ieşiţi de pe băncile Şcolii de la Hurez - Andrei Constantinos şi Gheorghe Istrate. Intraţi cu încredere în biserică. Pronaosul şi naosul sunt încăpătoare, iar catapeteasma din lemn de nuc, o capodoperă a vechii sculpturi româneşti, vă va încînta cu siguranţă. Cercetaţi apoi frumoasa colecţie muzeală a Mănăstirii, unde se păstrează icoane pe lemn şi sticlă, precum şi circa 3000 de cărţi vechi, în română, slavonă şi greacă. Dacă doriţi să vă rugaţi, mergeţi în curtea fortificată dinspre nord, unde se află un parc frumos, precum şi Bolniţa mănăstirii, ctitorită de Episcopul Clement Lavrentie (1732-1738). Apa care izvorăşte din fîntîna pe lîngă care treceţi este dulce şi astîmpără neliniştea şi setea.

           Blestemul Marelui Preot
     Mergeţi apoi la Peşteră, pe un drum forestier, la dreapta Mănăstirii. Treceţi pe lîngă o zonă cu pensiuni turistice, unde puteţi să vă rezervaţi cazare, iar după aproximativ un kilometru veţi ajunge la intrarea în peşteră. Vizita este organizată şi există un ghid. Îmbrăcaţi-vă bine pentru călătoria subpămînteană, temperatura fiind în jur de 5 grade, iar umiditatea ajungînd la 80-90%! Formaţiunile carstice sunt bine păstrate şi au forme fantastice. Desigur, vă veţi opri în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge. Dacă vă simţiţi rău, la 10-15 metri de intrare, nu mai insistaţi! Veţi ajunge apoi acolo unde călugărul Pahomie, care s-a nevoit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Veţi descoperi şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” vor continua să cadă. Să mai spunem cîte ceva despre tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. De multe ori, turişti cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate. Dar nici un gram de aur dacic n-a ieşit din peştera lui Zamolxis. Şi nici nu va ieşi, cîtă vreme comoara va fi apărată de blestemul Marelui Preot. Incitant, nu?
     Călătoria în Cheile Olteţului poate continua cu o drumeţie, de-a lungul rîului, sau puteţi căuta un ghid local, care să vă ducă la ruinele cetăţii Arcinna şi la Oborul Jidovilor. Nu părăsiţi traseele marcate şi nu vă aventuraţi pe versanţii abrupţi. Atenţie şi la şerpi.

ROSIA MONTANA - INFORMATII DE STIUT

     Romania a pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-romana cea mai mare rezerva energetica a tarii, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a suparat foc, pentru ca sovieticii  nu ne-au dat noua, utilaje pentru extragerea uraniului.
     Politicienii de astazi vor sa dea unei firme canadiano-romane cu actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la Rosia Montana in schimbul locurilor de munca.(praf aruncat inochi) Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa ajunga al 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul roman nu a putut participa. Statul urmeaza sa suporte cheltuielile de intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual. (...)
     Statul roman ar primi 4% redevente, insa numai pentru aur si argint. Presa vorbeste despre majorarea acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de minim 20%.
      In cele 200 de milioane de tone de minereu care se doresc a fi procesate cu cianuri la Rosia Montana, se estimeaza a fi 1,5 grame de aur pe tona de minereu si 11, 7 grame de argint pe tona. Daca nu vi se pare o exploatare rentabila aveti dreptate! Motivatia pentru acest proiect sta in metalele rare care insotesc zacamintele de aur. Vanadiu - 2500 grame pe tona,  arseniu - 5000 grame pe tona,  titan - 1000 grame pe tona,  molibden - 10 grame pe tona, nichel - 30 de grame pe tona, crom - 50 grame pe tona, cobalt - 30 grame pe tona, galiu - 300 grame pe tona, germaniu - 20 grame pe tona, wolfram, molibden etc.
Daca punem aceste resurse in context mondial, epuizarea resurselor de energie si nevoia dezvoltarii energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice si turbinelor eoliene, descoperim ca prima criza cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petroliera ci a metalelor neferoase.

     Galiu, spre exemplu, care se gaseste la Rosia Montana in cantitati de 300 de ori mai mari decat aurul, este folosit in fabricarea panourilor fotovoltaice si pretul actual este de 900 de dolari pe Kg.  Utilizarea lui va creste pe masura ce tehnologiile vor fi perfectionate si rentabilitatea energiei solare va creste cu scumpirea petrolului.

     26% din resursele de cupru extractabil din scoarta Pamantului s-au pierdut deja in gropi de gunoi. Inchiderea minei de cupru de la Rosia Poieni pentru a se face loc RMGC  a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu isi aduc aminte cand fac calculele locurilor de munca.
      Din anumite informatii, in contractul de concesiune secretizat se spune ca orice metal in plus recuperat intra in beneficiul celui care exploateaza zacamintul. Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipinie au interzis mineritul cu cianuri.(de ce guvernantii nostrii permit ?!)

     Parlamentul European a cerut Comisiei Europene interzicerea acestei tehnologii de minerit pana la sfarisitul anului 2011. Aduceti-va aminte de accidentul de la Baia Mare de acum 10 ani. Ungaria l-a considerat cea mai mare catastrofa dupa Cernobal. Statul roman are de platit circa 200 de milioane de dolari despagubiri.

      La Rosia Montana ar urma sa se foloseasca aproximativ 1.561.000 tone substante periculoase, dintre care 84.000 tone de cianura in cea mai mare cariera cu crater deschis din Europa si cel mai mare baraj, inalt de 185 m. Ganditi-va la efectele pe care un posibil accident le-ar avea asupra Deltei Dunarii, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversitatii.
     Rosia Montana este unul dintre siturile cele mai bogate in resurse de patrimoniu cultural ale Romaniei, cuprinzand intr-un teritoriu intins pe cca. 650 ha 50 monumente istorice clasate, dintre care 7 desemnate ca monumente de valoare nationala si universala. De asemenea, patrimoniul cultural de la Rosia Montana este recunoscut si prin Planul de Amenajare a Teritoriului National. Acest statut juridic de protectie plaseaza Rosia Montana inaintea multor orase ,prin numarul si valoarea monumentelor istorice si pe primul loc intre asezarile rurale ale Romaniei. Conform legii, protejarea si punerea in valoare a acestor valori instituite reprezinta lucrari de utilitate publica, de interes national.

      Academia Romana, Casa Regala, ICOMOS (Comitetul International al Monumentelor si Siturilor), ca organizatie expert a UNESCO, Ad Astra, Alburnus Maior, ONG-uri din Romania si internationale, numerosi experti, institutii, studenti si cercetatori romani din strainatate (RSSA, LSRS) recomanda si sustin includerea Rosiei Montane in Patrimoniul UNESCO.