Mistere nedescifrate

     Undeva, pe la jumătatea distanţei dintre Rîmnicu Vîlcea şi Târgu Jiu, se află comuna Polovragi. Aici, la poalele munţilor Căpăţînii se intră în Cheile Olteţului,  chei care-i despart de Munţii Parâng, un loc care ascunde multe secrete. Entuziaştii fenomenelor paranormale numesc zona“Triunghiul Bermudelor din Oltenia”. Lucrurile petrecute aici de-a lungul timpului sunt cel puţin ciudate: dispariţii de vite de sub chiar privirea văcarilor lor, de oi sub ochii ciobanilor sau, la un ospăţ de nuntă, când mâncarea şi băutura s-a volatilizat de pe mese, înnebunind pur şi simplu, nuntaşii…
Denumirea localităţii, toponimie românească cu rezonanţă particulară, a dat naştere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povragă sau polovragă, folosită ca medicament; alţii au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasă (Ghenadie Enăceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alţii au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoţeanu). Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credinţele religioase şi practicile medicale răspândite în viaţa strămoşilor noştri. Profesorul Nicolae Simionescu dezvaluie o parte din denumirea de Polovragi, sugerând că se trage din existenţa unei câmpii “Poleo” unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor… Ce ştiau dacii şi noi nu ştim?! Greu de spus…
Practica geto-dacă se va regăsi în terapeutica isihasmului ortodox de mai tîrziu, iar faptul că, aici, pe plaiul Marelui Vraci, se înalţă Mănăstirea Polovragi, cu bolniţa sa, este semnificativ. Există, de asemenea, în această zonă, un obicei tradiţional a cărui origine este însăşi geto-dacă: vestita Nedee de la Polovragi (“din vremea dacilor”), ţinută mai întîi pe Vîrful Nedeea, la cca 2111 m, la care participau geto-dacii de pe ambelii versanţi ai Carpaţilor. Ca multe alte datini şi credinţe, şi această Nedee a fost preluată de creştinism, astfel că la 20 iulie, în fiecare an, se desfăşoară aici, timp de o săptămână, vestitul Tîrg de Sfîntul Ilie. Aici, mai mult ca oriunde, s-au preluat tradiţii precreştine…
Mistere… Despre toate acestea, dar şi despre existenţa unor coridoare pe întreaga zonă a munţilor Carpaţi, dar şi pe sub Dunăre sau Bucureşti, despre pământul viu se aude din ce în ce mai des. Totuşi sunt multe mistere neelucidate, fie pentru că nu s-a vorbit, considerându-se, probabil, că impactul informaţiei asupra oamenilor ar fi prea mare, fie pentru că încă nu îşi pot afla dezlegarea… Sau printr-o “conspiraţie a tăcerii”!

           Coridoarele secrete?!

     "Pestera lui Zamolxe" (despre care se crede că răzbate dincolo de munte, în Ardeal), numită aşa din vechime şi consemnată în literatura de călătorie a unor scriitori din secolul al XIX-lea, precum Grigore Alexandrescu (1842) şi Alexandru Vlahuţă (1901). Deasupra peşterii se găsesc ruinele vechii cetăţi Arcinna, trecută pe harta lui Ptolomeu, vestitul geograf al Antichităţii, legătura între peşteră şi cetate făcându-se printr-o galerie secretă. Se mai spune ca omul-zeu Zamolxis trecea prin galeriile secrete direct la Sarmisegetuza. Conform legendelor, Zamolxis era deţinător al unor puteri uluitoare , fiind capabil să-şi schimbe după dorinţă înfăţişarea din tânăr în bătrân. Prin peştera Polovragi, zeul suprem al geto-dacilor intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei. Când speologii au cercetat peştera în premieră, acum circa 100 de ani, au fost uluiţi să descopere urme de picioare umane încălţate, vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci. Sau altceva?!Vizitând peştera, se ajunge în faţa Tronului lui Zamolxe, unde se spune că a stat Marele Vraci. Legendele locului povestesc despre starea de bine pe care o simt cei mai mulţi dintre vizitatori, dar şi despre cei pe care peştera îi respinge. Urmează apoi locul unde călugărul Pahomie, care a sălăşuit în peşteră prin secolul al XIX-lea, a trasat cu fum de lumînare chipul întunecat al Morţii. Mai sunt şi alte minuni, chipuri de daci, animale mitologice, iar din tavan „Lacrimile lui Zamolxis” continuă să cadă. Desigur, trebuie menţionată tentaţia permanentă la care peştera îi supune pe căutătorii de comori, în căutarea tezaurelor dacice. De multe ori, ghizii au găsit sparte porţile metalice de la intrare. “Turişti” cu detectoare de metal s-au făcut pierduţi prin galeriile neelectrificate. Şi nu s-au mai întors! Se spune că blestemul lui Zamolxis păzeşte comorile dacice ascunse aici… Şi locul nu este singular… Despre blestemele care se abat asupra celor care găsesc comori, se ştie…. Dar cum “acţionează” blestemul în contextul acesta? Încă nimeni nu poate spune!
          Necopolele de uriaşi
    Cea mai uimitoare descoperire din România, necropola de uriaşi de la Argedava – Popeşti-Novaci, este şi cea mai tăinuită. Este vorba de scheletele roz (ca în urma unei iradieri) a 80 de uriaşi, apreciaţi de localnici ca având o înălţime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii. Necropola a fost pomenită pentru prima oară în 2003, la Congresul III de Dacologie, de către profesorul de istorie şi filosofie, Gheorghe Bardan Raine, şi cercetătorul Gheorghe Şerbana. O probă accesibilă a acestor descoperiri este doar caseta video înregistrată la congres. În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Nu s-au continuat cercetările. Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi. La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat. Acelaşi tip de schelete s-au găsit în reţeaua de peşteri din Colorado… Aşadar, Argedava -Valea Morţii, Polovragi – situri arheologice descoperite în România şi dincolo de Ocean, în Deşertul Colorado, sunt învăluite într-un mister ce durează de cel puţin 60 de ani. Schelete de uriaşi, artefacte ciudate, aparţinând unei civilizaţii necunoscute, simboluri mistice, confiscate de lumea ştiinţifică şi învăluite în tăcere. Într-o emisiune TV, generalul Emil Străinu confirmă existenţa acestor descoperiri, precum şi existenţa uriaşilor în arealul respectiv…
     Cercetînd zona, Nicolae Densuşianu identifica aici câteva “dolmene” alcătuind “o întinsă necropolă preistorică” şi reconstituită grafic “Obeliscul de la Polovragi” – considerat unul din “monumentele preistorice ale Daciei”. Istoricul făcea totodată referiri la locul numit “Oborul Jidovilor” (Uriaşilor), comparabil cu “Masa Jidovilor” din Munţii Sebeşului.
              Bucureştiul de acum 2300 de ani

     S-a vorbit adesea despre pericolele existente sub capitală, despre lacul subteran, despre acumulările de gaze… Cu toate acestea, există o şansă care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştilor. Şi nu este vorba despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă. Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:
“Aduceţi-vă aminte că istoria spune că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi, să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje şi oameni. Deci, cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi o găleată rudimentară?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru ca Bucurestes, în anii 292 î. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaeţiei (Geţiei), condusă în acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii”.
     Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucurestii de o eventuală explozie, gazele acumulate în adânduri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.
     “Se mai întâmplă ca uneori, o punga mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, de ameţeli  sau au o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nici o boală pe sistem nervos sau de nici o oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum doar nu o să vreţi să se anunţe la televizor că oraşul Bucureşti este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”.
     Subteranele salvatoare Numai că blestemul care a căzut pe neamul geţilor s-a transmis şi către noi, urmaşii lor. Pentru că ceea ce a salvat până acum capitala  poate aduce distrugerea ei de acum înainte. Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa sau măcar unele zone ale acestuia, întrucit a ajuns să semene cu un şvaiţer uriaş.
“Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, sunt de părere specialiştii. “Pentru că prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a securităţii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştilor s-a năruit. Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenţi”.
           Pamantul viu de sub Capitala

     Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi Tunel–metrouaminteşte cu groaza nişte întâmplări din anii `80 al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran.
“Nu am fost singurul care am trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a întâmplat. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu  mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de întâmplările respective mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică”. Ioanid susţine că, în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. Avea în jur de 2 metri şi ceva şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roşie şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi, iar faţa sa, deşi cu trăsături frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi spunea că aşa trebuie să arate Satana, dacă o exista. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă sau mai mult, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior”.
Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare terminat cu o secure cu două tăişuri. “Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până urma să vină un specialist, dar în seara respectivă au dispărut complet, în mod surprinzător… Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul. Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unui am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, încercând să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ: <Nu-l lăsa Mircică să mă ia, aoleo maicuţa mea, ai milă de mine…>. Eu sunt singurul care am scapat pentru că mi-am cerut transferul pe un alt şantier”.
           Refugiul ultimilor zei ai dacilor
     Legendele străvechi vorbesc despre o răscoala a uriaşilor şi a titanilor împotriva stăpânului de atunci al Pământului, respectiv Zeus. Răsculaţii au învins, în primă fază, dar zeii au fost ajutaţi de  Hercule, care i-a învins, i-a ferecat cu lanţuri grele şi i-a aruncat sub pământ. Tainiţa în care au fost azvârliţi titanii  pare să fi fost Bucureştiul, iar subteranele, se spune, au fost construite de Hefaistos, zeul din adâncuri, astfel încât niciuna să nu ducă la suprafaţă.
     Tiberiu Alexandrescu, etnolog şi folclorist, spune că legenda Minotaurului este adevarată, dar realitatea a fost deformată.“Bucurestes a fost numit aşa în urma victoriei asupra titanilor, pentru că zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic şi au construit un oraş în care oamenii să se bucure mereu şi să celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor. Numai că aici, sub Bucurestes, a fost construită, de asemenea şi cea mai crudă închisoare, ferecată cu lacăte magice: un labirint în care cei care pătrundeau nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă, pentru că nu mai reuşeau să găsească drumul. Vă întrebaţi de ce oare nu le dădea prin minte să facă semne pe pereţi şi să meargă după ele? Simplu, pentru că labirintul însuşi era viu şi îşi schimba reţelele de coridoare permanent. Pământul acesta, domnilor, a fost un pământ viu dintotdeauna. De aia ţara s-a numit Geţia sau Geia, iar geţii au fost fii săi”.
     Şi tot aici, în labirintul de sub Bucurestes, Tiberiu Alexandrescu consideră că au fost închişi ultimii zei de către Apostolul Andrei, cel care i-a creştinat pe daci. “Poate o să vi se pară ciudat că un intelectual ca mine crede în zei şi în forţe nevăzute. Credeţi-mă când vă spun un lucru: cu cât ştiinţa se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem să ne punem nişte întrebări fireşti, iar răspunsurile nu le putem găsi în această lume, pe calea raţionamentului logic. Iar fenomenele din adâncul Bucureştilor sunt dincolo de orice logică şi raţiune”, încheie acesta.